Gândurile, ca grăunțe
Duse, scurse prin clepsidră,
Amăgite să renunțe
La rațiunea cea anhidră.
Vidul rămas în urma lor
Sunetul nu îl propagă.
Relevanța secundelor
Pentru cine se mai roagă?
Crăpătura nu are zgomot
Și tot crește, și tot crește.
Spărtura- colapsul a tot
Perfect mă înjumătățește.
În doi copii ce plângeau mut
Și lipsiți de inerție
Rotesc visul cuantic pierdut
Dup’ aceași jucărie.
Tensiunea exasperării
Din clepsidră se va scurge,
Ducând setea identității
Sufletelor ce vor plânge.
În abisul distrugerii
Ți-am oferit dovada milei
Stingând chinul amintirii
În spontaneitatea crimei.
Cea mai ușoară sentință
Să-mi las furia să țină
Arma pentru conștiință
Mi-a adus clipa senină.
Ai murit atât de dulce
De prin tot ce mă-nconjoară,
Uitării să îi pot duce
Liniștea ce o-nfioară.
Din nimic, subit, o șoaptă
Rupe ramele păstrate
În lumina ce așteaptă
Clipele desfășurate.
Sângele încă atârnă,
Arde lacrimile calme,
Pătând pedeapsa nocturnă
Pe pereți, pe chip, în palme.
Dovada urii e umbra,
Aducând o agnozie
Unde a crăpat clepsidra
În pustiu de poezie.
Schimbarea este doar praful,
Proaspăt pe urmele mele.
Este prea ușor sărmanul,
Își ia zborul către stele.
În orbirea-mi monotonă
Admirând pe Supernovă
Lumina-i a beznei clonă
Și a suferinței slovă.
Încă atârnă sângele
Peste poze, peste cioburi,
Cum rămân uitate ele
În crezul ochilor tulburi.
Finalul prelung al bolii
Este sentința la viață
Într-o poiană cu dolii
Ascunsă etern în ceață.
Jumătățile clepsidrei
Sunt goluri împrăștiate,
Sună ecoul simandrei
Inimilor vinovate.