Rup filele din calendar
Te găsesc rar, prea rar, lunar
În același teatru nocturn
Al Bucureștiului bătrân.
Ești oracol sau vedenie
În a ochilor muțenie?
Amețesc ascultându-ți glasul
Mă clatin urmărindu-ți pasul.
Trezindu-mă dimineața
Pun in dubii existența
Plimbărilor lungi și mute,
Ceața nopților pierdute.
Nu există să te prindă
Lumina zilei murindă.
Sălășluiești numai in vise
Alături muzelor dezise…
M-am găsit în fața lui Dumnezeu
Unde e El? Când și cine sunt eu?
Alergând pe un ocean efemer
Găsesc pasul cert al unui scrimer.
O rază caldă străpuns-a prin nori,
Zâmbesc gâfâind și mă trec fiori,
Găsit-am pașii ce îți voi urma,
Incertitudinea îmi voi curma.
De lacrimi ochii grei mi se inund
De aer plini plămânii se scufund
De atâta timp am fost rătăcind
Te văd, te prind, în brațe te cuprind.
Îți spun că din ars nu mă voi fi stins.
De timp, de vreme nu voi fi întins.
Pentru tine ard, iar timpul învins,
El, din Dumnezeu, va fi fost desprins.
Universuri mor și universuri se vor naște,
Momentele ce vin și trec nu se vor cunoaște.
Mereu același șarpe, sinele și-l consumă
Cu o foame rece și solemnă și postumă.
Nici viața, nici moartea, nicicând nu au să învingă
Și nu va mai rămâne cine să le distingă.
În acest război, va zâmbi sclipirea din stele
Răbdarea iubirii mele va respira cu ele.
Același este timpul, același va fi filmul,
Prinvindu-i stropii, furtuna-și aduce imnul,
Același etern, aceeași efemeritate,
Același plâns, râs și tu , aceeași libertate.
Departe bat clopotele
La orizont norii negri se adună,
Gândul, din mine pierdut, să îl răpună,
Furtuna să lupte cu a mea furtună.
Îndelung bat clopotele
Ce Vânt o fi adus acest întuneric
Ca un psihastenic pe un câmp edenic,
Să mă zvârle, să mă frângă pururelnic?
Temător bat clopotele
Lovindu-mă de arbori groaza trăirii,
Incertitudinea supravietuirii,
Îi ofer menirii sclipirea privirii.
Prea târziu bat clopotele
Plouând, flugerând, tunând primesc impactul
Antractul e murind, rescriindu-mi tactul
Inaintând prin aste înfrâng abstractul…
Bat clopotele și eu râd
Sufletul stă orb, stă nemișcat
Într-un întuneric delicat.
Lumina lui l-a înecat
Înlănțuindu-l în păcat.
Dorința stoarsă, lunecând,
Într-un abis recidivând,
Forma chipului și-a rătăcit
Și reflexia i s-a răcit.
Cum râul piatra a învins,
În necunoaștere sunt prins,
Dintr-o cunoaștere-am descins,
Spre un ocean făr’ de-orizont.
Într-un vârtej alunecând,
Spiralele accelerând,
Prinvind în jos și observând
Un calm sfârșit de paradox
Un peisaj ce m-a răpit,
Un răsărit nedumerit,
Cu tine e împărtășit
Într-un acum ce a tăcut.
Timpul nu va fi existat,
Nici suflul său, cel întristat.
Chinul lor a fost achitat
De Cea ce-mi este Univers.
M-am îndrăgostit de vocea ta cea dulce
Ce-n tumultul citadin, liniște-mi aduce.
Regăsindu-mă-n pădurile alpine
Ascultând printre copaci, vântul cum vine.
Te-am iubit.
Și cum pe obraz curg lacrimi în frustrare,
Nu privind fulgerele din depărtare,
Sclipiri de lumină pierdute in ploaie,
Ci pierzându-mi corpul noaptea prin odaie.
Te-am iubit.
Mă uit la tine arzând într-un acasă
Al cărui schelet trosnește și se lasă,
Primind căldura îmbrățișării tale
Din singurătatea nopții glaciare.
Te-am iubit.
Poate doar crezând că nu voi arde singur,
Nici sinele nu mai pot să mi-l asigur,
Din ceea ce sufletul meu nu îndrăznește
Să ucidă corpul ce te mai privește.
Te-am iubit.
Arzând… Și-am ars, sub reci privirile tale
Scântei, ca fulgerele din depărtare.
Plângând, stingând jarul a ce a fost cândva
Ce puteam numi corpul meu… Inima mea.
Întins în brațele mele
Cadavrul unui eu apune.
Căutându-și liniștile
Încet, încet, se descompune.
S-a-ntors din război, din pustie,
Tremurând tot, dar împăcat,
Triumfător în pribegie,
Rănit și dezumanizat.
Doar zâmbetul îi va rămâne,
Dar și acela se va fi dus.
Se va fi stins privind cu mine
Când zâmbetul meu va fi apus.
Privesc spre eterna risipire
Să-mi pecetluiesc recea zâmbire.
La muțenie este sentința
Contopind animalic ființa.
Respirația ceva grăiește
Prin statuia ce rigid zâmbește.
Curge greoaie și apăsată,
Fără vreun simbol, abandonată
Alt om furie va înțelege
Într-un suflu lăsat să relege
Însuși sufletul căzut nevrotic
Din Patos, Iubire și Erotic.
O repulsie este stârnită
De pustia vorbă amăgită.
Mai tare maxilarul lovește
De ce scrâșnetul de dinți rostește.
Sorb adânc din arzândă dorința
Să blestem actorilor credința
De pierdut timpul pentru cuvinte
Moarte pe manuscrisele sfinte.
Pășesc ușor pe șubreda ură,
Spre cerneala romanelor pură
Ca vitralii ce sclipesc angelic
Întunecând visul machiavelic
Această albastră arătare,
Ce trece spre eternă uitare
Întruchipând ghidul pe hârtie
Își spune dorul cu modestie.
Amintirea e păstrată
Vie-n globul de zăpadă.
Zgâltâind zânele gheței
Peste oamenii străduței.
Este doar un oraș uitat
Un glob de sticlă inundat
Scos din momentele vieții
Să curme setea tristeții.
Rotație de bolovan,
Zorii primei zile din an
Mai țin haosul adormit
În anul ce s-a istovit.
Un zâmbet îmi mișcă fața
Lumina de dimineața,
Sisif e singur fericit
În liniștea la răsărit.
Nici păsările nu cântă
În secunda cea înfrântă,
Nici inima nu mai bate
Pentru visele pătate.
Stând la pervaz, iarna plânge,
Frigul se stinge, nu ninge.
Sfârșitul este iminent
E moartea oricărui moment.
În bibliotecă, printre cărți,
Mângâiat de praf și de morți
Este globul amintirii
Cu ninsoarea nemuririi.