Spintecat de clipele scânteietoare
Ale Vocii grele și neiertătoare,
Alungat din pacea zilei luminate
În umbra grea a caldelor păcate.
Dezrădăcinat de ploaie și de vânt
Putred corp împins pe umedul pământ
Trosnesc crengile întinse către cer,
Către cel ce stă la ceruri grănicer.
Sărăcit de coroana verde a vieții,
De sine însoțit în ciuma ceții
Către jertfa trunchiurilor de lemn,
Iertarea rece a sufletului demn.
Păienjeni orbecăind
Să îi arzi cu chibritul
Mi-ai omorât umorul,
Aprinde întunericul.
Nu! Stai că e furtună,
Au trecut milenii vechi
Și găsești acolo file albe
Pentru momentele abisale.
Permanente clipe persistente
Par efemerii ani ce trec.
Te rog să mă scuzi,
Clapele negre sufletul pătează.
M-au părăsit gândurile
Când ceaiul e o idee,
Cum e să te bei…
Pe coridoarele trecutului?
Este manifestul masculin
Să nu mă strivească bolovanul,
Din milenii îl rostogolesc
Iar noaptea dorm pe piatră.
Tot mai sap tranșee
Ale unui război ce doarme,
Și vreau să mă odihnesc
În a tale brațe calde.
Ai scos cărțile din rafturi
Răsfoit-ai paginile,
Mi-ai ars inima din scrisori
Înjunghiind cuvintele.
S-a scurs ceara sângelui,
Inima s-a stins, e rece,
În aroma sufletului
Numai liniștea petrece.
Se așterne-n straturi fumul
În plămâni și în odaie,
Într-un colț mă-nghite timpul
În a versului văpaie.
Dezlănțuiește-te întreg
Că nimănui nu-i pasă,
Dezleagă-mi inima!
Simți ce tare apasă?
Și scriu rapid.
Fericirea mea tresaltă
Privesc în ochii tăi
Gânduri se prefac în stană.
Străjeri ai stelelor sub zori și asfințit
Empatia zilelor de vară
Curând, cu rând statuile se crapă.
Vânt de secetă e-n zare,
Eram ultimul rămas de strajă
Necunoscut de verile ce au trecut
Țin postura de soldat, aștept salut
Iedera mă învăluie…
Ariergarda va veni?
Rezemat de timp și zori și ploi
Eșuat exil, soldat stâncă zâmbitoare.
Insipide baliverne pretutindeni mă acopăr,
Neștiută limita răbdării la orizonturi o zăresc
Spontane combustii sinaptice mă asurzesc.
Tulpini de iederă mă-îmbrățișează în veacuri,
Acul secundar a dispărut de la viteză
Neîncetat un țiuit urechile îmi sfredelește
Timp făcut în Rai, sunt perceput stagnant.
Alergați în jurul meu fără să clipiți
Nu observ, ci simt bătăi haotice în juru-mi,
Etern regret regretul timpului trecut, pierdut
Etern zâmbesc pentru aici, acum și întotdeauna.
Nu mai pot și totul doare,
Nu mă mai pot ține pe picioare.
De la ochi în jos, corpul dispare
De la degete în jos, sufletul moare.
Fruntea mă macină, mă strânge.
Rațiunea vrea inima să alunge.
Căscatul pare secular și monoton
Expir deșert la zid, în spate am pluton
Nici măcar explozie nu aud
Fără somn și fără vis cad crud,
Smuls de vânt nebun, necopt
Zâmbesc mort, chip beton adopt
Fruntea sus, privirile spre zare
Știm! Nimic nu vine, inocența moare.
Timp și timp din nou oricum,
Degete și pix se duc, dispar scrum.
Nu vreau cuvinte,
Nu vreau emoții
Fără versuri și impresii,
Fără rime și măsuri.
Nu vreau din nou
Perspective în diagonal
Din trecutul familiar
Nu-s ieșite din comun…
Totul să rămână în prezent,
Rugăminte către mine
Tot ce simt sa nu numesc
Fericirea să nu-mi pierd.
Uscăciunea crapă în pădurea prăfuită
Un fulger, o lumină, totul incendiază.
Sudoarea mă cuprinde, mă asfixiază.
Totul arde, flame albastre, purpurii
Totul…totul și nimic…nimic rămâne.
Cărbunele s-a stins, s-a sfărâmat, s-a-ntins
Și vântul încă bate, norii către mine.
Aici a picurat, și acolo și acolo și acuma plouă.
Și vor înverzi din nou câmpiile și pomii
Aștept floarea ce-mi va înflori
Din distrugerea de sine.