Ai scos cărțile din rafturi
Răsfoit-ai paginile,
Mi-ai ars inima din scrisori
Înjunghiind cuvintele.
S-a scurs ceara sângelui,
Inima s-a stins, e rece,
În aroma sufletului
Numai liniștea petrece.
Se așterne-n straturi fumul
În plămâni și în odaie,
Într-un colț mă-nghite timpul
În a versului văpaie.
Dezlănțuiește-te întreg
Că nimănui nu-i pasă,
Dezleagă-mi inima!
Simți ce tare apasă?
Și scriu rapid.
Fericirea mea tresaltă
Privesc în ochii tăi
Gânduri se prefac în stană.
Străjeri ai stelelor sub zori și asfințit
Empatia zilelor de vară
Curând, cu rând statuile se crapă.
Vânt de secetă e-n zare,
Eram ultimul rămas de strajă
Necunoscut de verile ce au trecut
Țin postura de soldat, aștept salut
Iedera mă învăluie…
Ariergarda va veni?
Rezemat de timp și zori și ploi
Eșuat exil, soldat stâncă zâmbitoare.
Insipide baliverne pretutindeni mă acopăr,
Neștiută limita răbdării la orizonturi o zăresc
Spontane combustii sinaptice mă asurzesc.
Tulpini de iederă mă-îmbrățișează în veacuri,
Acul secundar a dispărut de la viteză
Neîncetat un țiuit urechile îmi sfredelește
Timp făcut în Rai, sunt perceput stagnant.
Alergați în jurul meu fără să clipiți
Nu observ, ci simt bătăi haotice în juru-mi,
Etern regret regretul timpului trecut, pierdut
Etern zâmbesc pentru aici, acum și întotdeauna.
Nu mai pot și totul doare,
Nu mă mai pot ține pe picioare.
De la ochi în jos, corpul dispare
De la degete în jos, sufletul moare.
Fruntea mă macină, mă strânge.
Rațiunea vrea inima să alunge.
Căscatul pare secular și monoton
Expir deșert la zid, în spate am pluton
Nici măcar explozie nu aud
Fără somn și fără vis cad crud,
Smuls de vânt nebun, necopt
Zâmbesc mort, chip beton adopt
Fruntea sus, privirile spre zare
Știm! Nimic nu vine, inocența moare.
Timp și timp din nou oricum,
Degete și pix se duc, dispar scrum.
Nu vreau cuvinte,
Nu vreau emoții
Fără versuri și impresii,
Fără rime și măsuri.
Nu vreau din nou
Perspective în diagonal
Din trecutul familiar
Nu-s ieșite din comun…
Totul să rămână în prezent,
Rugăminte către mine
Tot ce simt sa nu numesc
Fericirea să nu-mi pierd.
Uscăciunea crapă în pădurea prăfuită
Un fulger, o lumină, totul incendiază.
Sudoarea mă cuprinde, mă asfixiază.
Totul arde, flame albastre, purpurii
Totul…totul și nimic…nimic rămâne.
Cărbunele s-a stins, s-a sfărâmat, s-a-ntins
Și vântul încă bate, norii către mine.
Aici a picurat, și acolo și acolo și acuma plouă.
Și vor înverzi din nou câmpiile și pomii
Aștept floarea ce-mi va înflori
Din distrugerea de sine.
Și am sta sub un apus de soare,
Peste mal, în Herăstrău,
Să îți iau în a mea mână,
Mâna ta, stiloul să-ți ghidez.
Pentru-a pune în cuvinte
Ce aș vrea să îți explic acum
Bucuria mi s-ar stinge,
Stingherit să bântui înspre casă.
Cu noaptea calmă alături
Și gingășia sclipirilor din valuri
Mângâiat de a norilor bezea,
E frumoasă luna, nu-i așa?
Știu că-mi ești departe
Prin oricâte stele-aș căuta,
Către tine gândul se abate
Și nu știu a-ți arăta.
Teama-mi este pe alături tu să treci
Știu că te-aș recunoaște,însă,
Tu să-ți vezi de drum cu pași reci,
Oprindu-mă, salut speranța apusă.
Ochi cu chef de viață,
Suflete fără speranță,
Mâinile cad amorțite,
Pleoapele stau plictisite.
Aș vrea să simt ceva
Se va schimba cândva?
Când vântul nu mai bate
Zâmbetele-mi sunt uscate.
Totul este ca înainte,
Bine, rău, nedefinite
Simplu peisaj anost
Departe caut rost.