Tormentați curenți durerea curge
Ca tulpini de nuferi suferința-ajunge.
Norii gri și grei în și peste noi rămân
Peste neclintitul arbore bătrân.
Uscate frunze de vânt luate,
Albe troiene de omăt in spate,
Dur e trunchiul scorțuros
Se înalță către cerul nemilos.
În vânturi smuls de-ar cade
În focuri de va arde,
El doar tace, nu se plânge,
Altfel, nici o floare n-ar ajunge.
Lacrimi curg, copii râd,
Păsările-n stoluri zboară,
Pui de animale fug.
Aceași pace ne-nconjoară,
Iar in umbra casei scării,
Tu, în liniște, aștepți.
Când privirile ni se-ntâlnesc
Precum razele de soare,
Sufletul îmi încălzesc.
În culoare te iubesc,
Tot ce văd… E alb și negru…
Să te sculptez nu îndrăznesc.
Memoria să îmi zăpăcesc…
De când griul mă cuprinde…
Poza ta… în sepia păstrez…
Pare-mi-se că sunt laș,
În această realitate
Pentru a te pierde așa,
Într-o gri eternitate.
De la străini, iar la străini
E o durere așa adâncă…
Ca rupt din rădăcini,
Sufletu-mi aruncă.
Acum râd și-mi amintesc
Nu-i întâia oară astfel să sfârșesc
Alte muze, zâmbete și sărutări
Răcit în durere am rătăcit.
În cădere căutăm noi zborul
Orbi în emoții ‘ndepărtate
Tot lovind din parte-n parte
E-un înalt adânc iubirea.
La noi soarele răsare…
Ignoranța somnului cel dulce,
Vesel ne e visul cel rece.
Rutină binefăcătoare
Lumina urcă într-una
Tu, răpusă de-a zorilor mreje.
Captivă între două peisaje,
Pentru tine apune luna…
Împlinire în admirație
Dintr-o liniște distantă,
Sfântă noapte te alintă,
Regină peste împărăție.
Și cu voalul tău de pace
Ne păzește începutul
Păsările încep concertul,
Calm vânt cu răbdare zace…
Scufundat în întuneric,
Strâng împrăștierea lumii.
Solitudinea îmi spulberi
Suspinând la mine în brațe.
Safirică sclipirea ochilor
Sugrumând a ta îmbrățișare,
Stupide zâmbete exacerbate
Sufletelor am îngăduit.
Suspansul lumii noastre întregi,
Seceta pustiului din noapte,
Arzătoare sărutări mă înec,
O sinceră și grea descătușare.
Stăm singuri amândoi,
Solemni stării de sălbăticie
Suspin strigând spre stele
De spintecătoarea teamă să-ți grăiesc.
Surprind căderea astrelor,
Suspecte semnalizări de sus
S-ascult șoaptele de ape
Și șuierul din vânt să îl ascult.
Simpatică mi-e spaima
Sortirii la înstrăinare,
Spulberi orizontul de speranțe,
Sinceră realitate desenezi.
Simplă sfera de emoții,
Sadică făclie a închipuirii,
Stimabilă iubire, ajutor,
Sălășuiesc în fragedă beție.
Surprind rubin de asfințit
Savoarea căldurii tale,
Sirop al sfintei ascensiuni,
Sinceră și tristă îmbălsămare.
Întâlnesc ființă dansând
Într-o ceață muzicală,
În viața-mi dă năvală
Strângându-mă de gând.
Prin ruinele caligrafiei
Crapă unduirea mâinilor
Plâng frânturile sculpturilor
Sub repulsia inerției.
În podul palmei e deșert.
Adiere printre degete,
Furnicăturile amorțite
Alungat-au chipul ce aștept.
În strânsoarea pumnului
Ies prin palmă degetele
Și se scurge sângele
Peste dealurile apusului.
Scot inima din coaste,
Sincer ți-o ofer în palme
De iubire și blesteme
Să spună și s-arate.
Oglinda apelor e tulburată
De vânt nebun, apăsător.
Mi-am pus inima pe ponton
Să se usuce ea la soare
Am spălat-o eu de zor
Că prea era pătată.
Întind corpul fărâmițe
Pentru rațe să mănânce.
Strâng de păsări colonie
Invit la atac nocturn
Rămân oase în picioare
La aerisit de viață.
Șezând pe-o buturugă
Falnic arbore tăiat, decapitat
Seva a secat din el
S-a dus… e mort și mort și eu
Cu genunchii-n gât
Și brațele ca scut
În jurul trupului încovoiat
De lume să mă apere.
Capul frânt pe spate,
Căutând priviri, sclipiri
Îmbăiat în frunze moarte
Galbene, ruginii, roșcate.
Poate totul pare trecător,
Pare că prin noi timpul trece.
Aer cald, stagnant; sunt rece.
Spre tine mă poartă gând dăunător.
În liniștea scurtă și privată,
Nu sufăr chinul creației
Mereu spun nu imaginației
Când ochii tăi răbdător așteaptă.
Vreau să accept că ești departe
Iar de dor să nu mă îmbăt,
Să nu duc inima spre capăt
Și să o abandonez în noapte.
Stiloul încă mai curge
Veacul scrisul să păstreze…
Să prindă să te avertizeze
Nu vreau visul să te alunge.