Mângâi ce a mai rămas din inimă
După atâtea bandaje și proteze,
Din crăpături se tot prelinge
Sângele a tot ce simte ea…
Și din patul palmelor privește,
Precum din patul de spital,
Către apusul ce persistă
Fără să închidă acest timp.
Îmi aduce aminte de fântâni
Ce folosesc la nesfârșit
Aceeași apă, la fel de rece,
Și se scurge spre melancolie.
Parcă alte peisaje nu mai văd…
Ce e nou trece repede departe,
Solid și neschimbat rămâne
Locul gol, dinăuntrul meu…
În plapuma verde-a lumii
Întins de griji, pe spate,
Între degete amorțite
Crește floarea amintirii.
Crește și mă învelește
Cu fragranța din petale,
Mâinile mele grele
O strivesc, o țin departe…
Pătruns-a crinul meu în vis
A adus culoare-n suflet
Sub al ploii dulce clinchet
Mă conduce-n paradis…
Mă îmbrățișează golul
Ce caută iubirea, dorul.
Săturat de speranța
Că nu am pierdut romanța.
Fie clipa sau istoria
Să trăiesc acum, tăria,
După fantasme, inima
Rănit-a trupul, rănit-a spaima.
Picat-au colțurile zâmbetului
De pe bolta chipului,
S-au dus visele dorite
Pe drum de suflete obosite.
Duioasele sprâncene
Pașnice întinderi câmpene
Sub cerul și norii durerii
Rupt-au răcoarea adierii.
Pretutindeni tot renaște
Amintirile-mi trezește
Pe sub copaci cu flori trecând
Tăcut-au ochii lăcrimând.
Mă caută iubirea, dorul,
Să alunge totul, golul
Îmbrățișând speranța
Pierit-a visul, s-a dus romanța.
Continente mov pe sus migrează
La ‘ndrumarea caldei adieri,
Sfârșit plăcut de zi frumoasă-
Clipa asta a fost ieri…
Și-a tăiat zefirul mângâierea
Sub raze frânte la apus,
Acum sorb dulce durerea
La care singur m-am adus.
Este o noapte fără răsărit,
Bate afară și ‘năuntru crivățul,
Fantomele mi-au amintit
Numai tu ai fost zefirul…
Pierdut în marea sală de concert
Privind din lojele îndepărtate
Alergând prin primul rând incert
Sub zgomotoasa singurătate.
Haotic rupt-am hainele pompoase
Spart-am cufărul din piept plângând
Temător am luat inima din oase,
Pe scenă am aruncat-o suferind.
Se zbate aproape de orchestră
Se zbate sub văzul tuturor
Tot continuă melodia măiastră
Dar s-a înecat de prea mult dor
Am sperat la ultima mângâiere
De la plânsul dulce de viori
Din a pianului lungă durere
Îngrop cei din urmă reci fiori.
Din tunelul înnegrit
Ascuns la umbra munților
Sub privirea codrilor
Lângă șine-am poposit.
Mângâind trenul ruginit
Cu suflet de cărbune stins
De mușchi cald și verde prins
Trecut-a timpul osândit.
Clinchete de balamale
Trist suspin de clopoțel
Pierit-a sufletul din el
Sub nopțile abisale
Țăcăne ceasul tic-tac, tic-tac
Casc, dar gândurile nu-mi mai tac
Sună fluierul de atac
Dar vântul e uscat și cerul e opac.
Sfârșitul vine relaxat
Sictirit, se lasă așteptat
De emoție deshidratat,
Pe masă stau abandonat.
Cerneala pe foi cernea
Să spargă amintirea,
După haos zbiară mintea
Când mă-njunghie liniștea.