Spre apus
Tu chipul ți l-ai îndreptat
Rămân sisific blestemat.
Fără tine alături
Nici amarnicul zâmbet
Nu se va opri din plânset.
Fără tine viața
Este vreme de furtună
Sau o noapte fără lună.
Îmi voi face foc,
Înghițit de întuneric
Rămân eu singuratic…
Căutăm un fals balans
Sub nebune acorduri de viori,
Privindu-ne … mă trec fiori
În spirale largi de vals.
Înconjurați de-un aer gri
Sclipiri vagi și argintii
Sună strigătele amintirii;
Romane lupte între egouri
Până la adâncul eros,
Între ploi și arșițe,
Ne alergăm prin vițe
Înspre liniștea din haos.
Nu se-acordă importanță
Din lipsă de comunicare
Dăm din mâini în disperare
Fără sa găsim portanță.
Adormit pe nisip te întinde,
În fina îmbrățișare te cuprinde
Glas de valuri îți surâde
Adierea-i te surprinde.
Arde zâmbetul de soare
Din adâncurile albastre
Duiosă te privește, mare…
Iubire de păsări călătoare.
Pescăruși acum s-au dus
Din lacrimile de apus…
Sihastrul orizont mi-a spus
De griji să nu fiu supus.
Și mă iei cu tine-n zbor
Din hamacul din pridvor,
Fată blondă – al meu amor,
Fără tine aș muri de dor.
Tot ce simțeam
M-ardea, strivea,
M-arunca, distrugea,
Oricând și pretutindeni.
Nu mai simți durere,
Când larma ce îmi umple
Sângerândele urechi
Rămâne o iluzie stinsă.
Și ai vrut să mi te apropii
Emoțiile să-mi răcești,
În speranța că amintirile
Zâmbetu-mi vor dobândi.
Poate lacrimile au șters
Sclipirea ochilor de-azur
Când ai fugit cu sufletul,
Totuși, nu-i așa de rău…
Hei! Hei! Cui îi pasă?
Nu-i așa că viața e frumoasă?
Vreau să urlu, dar ce contează?
Nu-s răzbunător, negrul mă așază.
Nu simt ură, nici măcar chemare
Când nici inima puls nu mai are…
Nu sunt mort! Nu sunt mort…
Vreau să plâng și am chef de tort.
Hazliu că încă mai țin la rimă,
Aș vrea să cad într-un duel de scrimă.
Ah! Frâu liber dau eu mâinii,
Spre dezamăgirea rațiunii.
Și nu mai tace totul, încontinuu
Cumva rămâne-n liniște, afurisitu’
Ce se întâmplă cu toată a mea iubire?
Nu vreau să o prefac în nesimțire…
Tormentați curenți durerea curge
Ca tulpini de nuferi suferința-ajunge.
Norii gri și grei în și peste noi rămân
Peste neclintitul arbore bătrân.
Uscate frunze de vânt luate,
Albe troiene de omăt in spate,
Dur e trunchiul scorțuros
Se înalță către cerul nemilos.
În vânturi smuls de-ar cade
În focuri de va arde,
El doar tace, nu se plânge,
Altfel, nici o floare n-ar ajunge.
Lacrimi curg, copii râd,
Păsările-n stoluri zboară,
Pui de animale fug.
Aceași pace ne-nconjoară,
Iar in umbra casei scării,
Tu, în liniște, aștepți.
Când privirile ni se-ntâlnesc
Precum razele de soare,
Sufletul îmi încălzesc.
În culoare te iubesc,
Tot ce văd… E alb și negru…
Să te sculptez nu îndrăznesc.
Memoria să îmi zăpăcesc…
De când griul mă cuprinde…
Poza ta… în sepia păstrez…
Pare-mi-se că sunt laș,
În această realitate
Pentru a te pierde așa,
Într-o gri eternitate.
De la străini, iar la străini
E o durere așa adâncă…
Ca rupt din rădăcini,
Sufletu-mi aruncă.
Acum râd și-mi amintesc
Nu-i întâia oară astfel să sfârșesc
Alte muze, zâmbete și sărutări
Răcit în durere am rătăcit.
În cădere căutăm noi zborul
Orbi în emoții ‘ndepărtate
Tot lovind din parte-n parte
E-un înalt adânc iubirea.
La noi soarele răsare…
Ignoranța somnului cel dulce,
Vesel ne e visul cel rece.
Rutină binefăcătoare
Lumina urcă într-una
Tu, răpusă de-a zorilor mreje.
Captivă între două peisaje,
Pentru tine apune luna…
Împlinire în admirație
Dintr-o liniște distantă,
Sfântă noapte te alintă,
Regină peste împărăție.
Și cu voalul tău de pace
Ne păzește începutul
Păsările încep concertul,
Calm vânt cu răbdare zace…