Plânge soarele roșcat,
Plânge sânge și se stinge
Peste roz deșert uscat
Moare soarele și ninge.
Ninge cu petale albe,
Pânză peste lacul vieții
Marșul sufletelor spelbe
Spre adâncurile nopții…
Arde peisajul visului
Și iubirea mea cu el,
Arde-n vântul timpului,
Tot se stinge, totul e la fel…
Liniștea cu mine-mparți
Când lumea-i prea gălăgioasă.
Regăsesc în filele de cărți
Strălucirea ta frumoasă.
Printre partituri și note
Ne pierdeam în valsuri,
Fulgere și tunete
M-aruncau în visuri.
Sub glasuri de orchestre,
Conectați artificial,
Petreceam sub astre
Un joc mafiot banal.
A creației minune,
Cânt și scriu și delirez,
Poezia îmi impune
Să te imortalizez.
Clapele de pian frumos răsună
Aventura lor până la lună.
Clinchetele lor și vibrații
Adună împrejur admirații.
Și un curs de râu aventuros
Mă conduce călduros
Către lumi nedescifrate
Numai de suflet visate.
Mintea ușor îmi decolează
Căutând imagini, ea valsează.
Trupul continua tremurător
Fără vieți sau vis odihnitor.
Într-o aridă realitate
Ce îmi ține inima departe,
Departe de dans și de stilou
Un spânzurat și înrămat tablou.
Spălat și amestecat pictat,
Părăsesc versul decedat.
Întunecat prin respirație
Plâng culori fără inspirație.
Agățat cu perspicacitate
Resturi de mentală sănătate
Adorm mângâiat de clape
Pianul iubirea să-mi crape.
Pe scara ce tot urc
S-a scurs întreg trecutul,
Iar la adierile de vânt
Îți retrăiesc surâsul.
Plouă rece, plouă stins
E gri negura pe străzi,
Cascadele de frunze cad
Peste cascadele din mine
Caut să mă întâlnesc
Sub soarele ce moare,
Te-am pierdut și eu mă pierd,
Nici focul nu mai arde…
Vezi nori arzând sub asfințit,
Peste râu răcoarea s-a lăsat
Cerul mov se pierde-n noapte
Și încă privești prin mine.
Te-ai speriat de ce-ai găsit
Privind adânc în ochii mei,
Pierdută printre aventuri
Printre bucățile din mine.
Iar la rândul meu privesc,
Admir sufletul privirii tale
Modesta mea oglinda regăsesc
Și cortina rece cade…
Mort printre fantasme vii,
Prin lume lunec veselind
Sub grele reci razele lunii,
Peste acropole îmbătrânind.
Îmbrățișez un codru negru
Cu negura lui a zăpăcirii,
Deși stau cu ochii-n patru
După capcanele luminii.
Ard în focurile trecutului
Ruinele amintirii mele…
Pustia pădure a sufletului
Își întinde adâncimile.
Lung e șuierul din șine
Tren trecând prin noapte
Reflexia-n geam să mă aline,
Din neagra pustietate.
Dulcea ta visare
Nu trezește inspirație,
Chinuitoare așteptare
Nu ajută în creație.
Și ezit, ezit și iar ezit
Nebună cumpăna gândirii
Demult stiloul s-a oprit,
Așteptând bătaia inimii.
Nu mai am cum să-ți vorbesc
Tremur când bate ceasul
Și mi-e teamă că surzesc
Și nu îți mai percep glasul.
Mângâi ce a mai rămas din inimă
După atâtea bandaje și proteze,
Din crăpături se tot prelinge
Sângele a tot ce simte ea…
Și din patul palmelor privește,
Precum din patul de spital,
Către apusul ce persistă
Fără să închidă acest timp.
Îmi aduce aminte de fântâni
Ce folosesc la nesfârșit
Aceeași apă, la fel de rece,
Și se scurge spre melancolie.
Parcă alte peisaje nu mai văd…
Ce e nou trece repede departe,
Solid și neschimbat rămâne
Locul gol, dinăuntrul meu…
În plapuma verde-a lumii
Întins de griji, pe spate,
Între degete amorțite
Crește floarea amintirii.
Crește și mă învelește
Cu fragranța din petale,
Mâinile mele grele
O strivesc, o țin departe…
Pătruns-a crinul meu în vis
A adus culoare-n suflet
Sub al ploii dulce clinchet
Mă conduce-n paradis…
Mă îmbrățișează golul
Ce caută iubirea, dorul.
Săturat de speranța
Că nu am pierdut romanța.
Fie clipa sau istoria
Să trăiesc acum, tăria,
După fantasme, inima
Rănit-a trupul, rănit-a spaima.
Picat-au colțurile zâmbetului
De pe bolta chipului,
S-au dus visele dorite
Pe drum de suflete obosite.
Duioasele sprâncene
Pașnice întinderi câmpene
Sub cerul și norii durerii
Rupt-au răcoarea adierii.
Pretutindeni tot renaște
Amintirile-mi trezește
Pe sub copaci cu flori trecând
Tăcut-au ochii lăcrimând.
Mă caută iubirea, dorul,
Să alunge totul, golul
Îmbrățișând speranța
Pierit-a visul, s-a dus romanța.