Sub mătasea caldă-a ploii
Dispar orizonturile.
Valul îmbrățișării
Înnegrește cerurile
Îmi crispează fața vântul,
În stânci lovește barca,
Scânduri trosnesc sfârșitul
Sub furtuna ce urca…
Se încălzește lent înecul,
Se răsfiră membrele,
Caut lumina, aerul,
Scufundându-mă agale.
S-a spart broasca la întoarcerea de cheie
Clanța a cedat abandonată,
Într-un șuier îndelung
Pierit-au balamalele.
Mă invită ușa întredeschisă,
Într-un peisaj ce doarme
Urcă scara în spirală,
Îmbăiată-n razele de soare.
Culeg praful de pe balustradă
Sprijinit în amintiri
De mii de ori am urcat această scară,
Acum o urc întâia oară.
Într-o ladă-s sticle goale,
În ghivece au rămas doar prafuri,
Printre jaluzele rupte
Pătrunde lumina caldă.
Pe hol cândva era o masă
În prezent e numai gol
Din cuier acum se-mbracă
Doar fantomele…
Strigă striga* după-o soartă justă
Către întunericul din crustă,
Din crusta stinsă a luminii
Ștearsă de pe masca fericirii.
Și din umbra de deasupra lămpii
Se prelinge cântecul răbdării,
Tăcerea speranței care moare,
Pentru-n chiţăit de rozătoare.
Strigă striga întunericului mort
Corăbiilor ce plutesc prin port,
lar cadavrele se duc pe valuri
Spre liniștea din zori și veacuri.
* În această poezie “striga” este o specie de bufniță, o pasăre răpitoare de noapte, de culoare galbenă-roșcată, cu pete brun-închis, care se hrănește mai ales cu șoareci (Tyto alba guttata).
Din abis privesc o rază
Spre trecut, o caldă oază.
Mângâi deșertul plângând
Plâng, plâng visul fumegând.
Moare focul, crește fumul
Peste munte cade norul,
Iluzia palpabilă
Dansând încet, amabilă.
Emoții pe drumul spre Apoi
Vântul care a trecut prin noi,
Hoituri reci și umblătoare
În pustiul care doare.
Spintecat de clipele scânteietoare
Ale Vocii grele și neiertătoare,
Alungat din pacea zilei luminate
În umbra grea a caldelor păcate.
Dezrădăcinat de ploaie și de vânt
Putred corp împins pe umedul pământ
Trosnesc crengile întinse către cer,
Către cel ce stă la ceruri grănicer.
Sărăcit de coroana verde a vieții,
De sine însoțit în ciuma ceții
Către jertfa trunchiurilor de lemn,
Iertarea rece a sufletului demn.
Păienjeni orbecăind
Să îi arzi cu chibritul
Mi-ai omorât umorul,
Aprinde întunericul.
Nu! Stai că e furtună,
Au trecut milenii vechi
Și găsești acolo file albe
Pentru momentele abisale.
Permanente clipe persistente
Par efemerii ani ce trec.
Te rog să mă scuzi,
Clapele negre sufletul pătează.
M-au părăsit gândurile
Când ceaiul e o idee,
Cum e să te bei…
Pe coridoarele trecutului?
Este manifestul masculin
Să nu mă strivească bolovanul,
Din milenii îl rostogolesc
Iar noaptea dorm pe piatră.
Tot mai sap tranșee
Ale unui război ce doarme,
Și vreau să mă odihnesc
În a tale brațe calde.
Ai scos cărțile din rafturi
Răsfoit-ai paginile,
Mi-ai ars inima din scrisori
Înjunghiind cuvintele.
S-a scurs ceara sângelui,
Inima s-a stins, e rece,
În aroma sufletului
Numai liniștea petrece.
Se așterne-n straturi fumul
În plămâni și în odaie,
Într-un colț mă-nghite timpul
În a versului văpaie.
Dezlănțuiește-te întreg
Că nimănui nu-i pasă,
Dezleagă-mi inima!
Simți ce tare apasă?
Și scriu rapid.
Fericirea mea tresaltă
Privesc în ochii tăi
Gânduri se prefac în stană.
Străjeri ai stelelor sub zori și asfințit
Empatia zilelor de vară
Curând, cu rând statuile se crapă.
Vânt de secetă e-n zare,
Eram ultimul rămas de strajă
Necunoscut de verile ce au trecut
Țin postura de soldat, aștept salut
Iedera mă învăluie…
Ariergarda va veni?
Rezemat de timp și zori și ploi
Eșuat exil, soldat stâncă zâmbitoare.