Unde mă împinge vântul
Care bate din pădure,
Mângâierea-i alinând pământul,
Luându-mi lacrimile șure.
Unde mă împinge vântul
Care-mi smulge membrele?
Mi-a răpit cuvântul,
Mi-a alungat și umbrele.
Unde mă aduce vântul
Care bate de departe?
Îmi pierd văzul, îmi pierd cântul
Pe sub lacrimile sparte.
Eu sunt cel ce-ngheață vântul
Și-i aduc astă durere,
Ucis din nou de gândul
Cu care dansez de ere.
Bântui în direcția depărtării
Fără sa mai caut destinații
Și îmi scapă din focalizare
Orice șansă de eliberare.
La fiecare colț de stradă,
Urmărit de fresca ei nomadă,
Melancolic și absurd doresc
Spre ea în continuare să pășesc.
O vidă zăpușeală adie,
Ecuatorialul soare stă la prânz
Fără nori sau tril de ciocârlii
Apa din fântâni se evaporă tăcut.
Respir un praf de timp
De veacuri stătut pe rafturi
Fugind către sclipirea albă,
Ce străbate o rațiune gri.
Sub mătasea caldă-a ploii
Dispar orizonturile.
Valul îmbrățișării
Înnegrește cerurile
Îmi crispează fața vântul,
În stânci lovește barca,
Scânduri trosnesc sfârșitul
Sub furtuna ce urca…
Se încălzește lent înecul,
Se răsfiră membrele,
Caut lumina, aerul,
Scufundându-mă agale.
S-a spart broasca la întoarcerea de cheie
Clanța a cedat abandonată,
Într-un șuier îndelung
Pierit-au balamalele.
Mă invită ușa întredeschisă,
Într-un peisaj ce doarme
Urcă scara în spirală,
Îmbăiată-n razele de soare.
Culeg praful de pe balustradă
Sprijinit în amintiri
De mii de ori am urcat această scară,
Acum o urc întâia oară.
Într-o ladă-s sticle goale,
În ghivece au rămas doar prafuri,
Printre jaluzele rupte
Pătrunde lumina caldă.
Pe hol cândva era o masă
În prezent e numai gol
Din cuier acum se-mbracă
Doar fantomele…
Strigă striga* după-o soartă justă
Către întunericul din crustă,
Din crusta stinsă a luminii
Ștearsă de pe masca fericirii.
Și din umbra de deasupra lămpii
Se prelinge cântecul răbdării,
Tăcerea speranței care moare,
Pentru-n chiţăit de rozătoare.
Strigă striga întunericului mort
Corăbiilor ce plutesc prin port,
lar cadavrele se duc pe valuri
Spre liniștea din zori și veacuri.
* În această poezie “striga” este o specie de bufniță, o pasăre răpitoare de noapte, de culoare galbenă-roșcată, cu pete brun-închis, care se hrănește mai ales cu șoareci (Tyto alba guttata).
Din abis privesc o rază
Spre trecut, o caldă oază.
Mângâi deșertul plângând
Plâng, plâng visul fumegând.
Moare focul, crește fumul
Peste munte cade norul,
Iluzia palpabilă
Dansând încet, amabilă.
Emoții pe drumul spre Apoi
Vântul care a trecut prin noi,
Hoituri reci și umblătoare
În pustiul care doare.
Spintecat de clipele scânteietoare
Ale Vocii grele și neiertătoare,
Alungat din pacea zilei luminate
În umbra grea a caldelor păcate.
Dezrădăcinat de ploaie și de vânt
Putred corp împins pe umedul pământ
Trosnesc crengile întinse către cer,
Către cel ce stă la ceruri grănicer.
Sărăcit de coroana verde a vieții,
De sine însoțit în ciuma ceții
Către jertfa trunchiurilor de lemn,
Iertarea rece a sufletului demn.
Păienjeni orbecăind
Să îi arzi cu chibritul
Mi-ai omorât umorul,
Aprinde întunericul.
Nu! Stai că e furtună,
Au trecut milenii vechi
Și găsești acolo file albe
Pentru momentele abisale.
Permanente clipe persistente
Par efemerii ani ce trec.
Te rog să mă scuzi,
Clapele negre sufletul pătează.
M-au părăsit gândurile
Când ceaiul e o idee,
Cum e să te bei…
Pe coridoarele trecutului?
Este manifestul masculin
Să nu mă strivească bolovanul,
Din milenii îl rostogolesc
Iar noaptea dorm pe piatră.
Tot mai sap tranșee
Ale unui război ce doarme,
Și vreau să mă odihnesc
În a tale brațe calde.