Pe câmpii pierdeam privirea,
Tu zburdai cu căprioare,
Geam aburit de durerea
Din a mea grea respirare.
Pe timpul călătoriei
Tu mereu ai fost cu mine,
Din opusul reflexiei
Priveam munții și pe tine.
Poezii
Priveam
Priveam cum mă priveai prin geam,
Priveam cum se preling norii,
Numai priveam, nu mai tăceam
Urlând la umbra depărtării.
Erai cu mult dup’ orizont
Nici gândurile n-ajungeau
De la mine, mort pe front,
Front al clipelor ce dispăreau.
Văd că drumul este ‘ntins
Vântul și motorul urlă,
În spate timpul s-a prelins,
Înainte-l dau pe gârlă.
Umbrei mele
Ei ar trebui să-i mulțumesc
Pentru compania ce îmi ține
Și cu toate astea nu-ndrăznesc
A-i spune că nu îmi este bine.
Eu sunt cel ce zace pe asfalt
În lumina cald’a lumii reci.
Cât o fi soarele de înalt,
Zac și eu întins aici pe veci.
Umbra ce îmi sfâșie coloana
Și se ia de mână cu trecutul
A stins timpul, a ucis icoana,
A spart masca, a tăcut tumultul.
Fără chip și fără de emoții
Să fiu trist când umbra mea dispare?
Umbra mea lipsită de proporții
Moare și se naște din negare.
Te mai întorci?
Mărșăluiam la umbra pomilor
Priveam dantela gri a norilor,
Bulevardului să stea de strajă,
Trecutului tău o dulce mreajă.
Pe stradă nu mai umblă nimeni.
Eram oameni, dar nu-mi mai semeni.
E vremea calmă. Nu dorești să stai?
Ți-ai păstrat din forme? Figură ai?
Amurgul după nori
Frunze cad pe strada pe care trec
De nepătruns perdele ruginii,
Cu ploile ce cad eu tot petrec,
Ploi de lung exil și agonii.
Așa aproape, totuși prea puțin
Pe lângă celălalt noi să trecem,
Din plânsul și durerea ce rețin
În tăcere amândoi ne ducem.
Noiembrie la munte
Prin pădure nu bat brize.
Merg prin ceață pe-o cărare
Ce se pierde pe sub frunze,
Soarele… nu mai apare.
Mă cuprinde o grea gheață
Ce și brazii a învelit.
Doar versantul e în față
Și de gnozii sunt părăsit.
Vântul a mă izgoni dorește
De sub crestele de stâncă reci.
Cu lanțuri mă trage și izbește
În adâncul sufletelor seci.
Sărut în ploaie
Se aude ploaia cum apasă
Cu al ei ropot modest și rece.
În fuga tuturor spre casă
Privirea mea… în a ta trece.
Se repede întunericul,
În ploaie se pierd lacrimile.
Liniștitor de cald sărutul
Îmi acoperă durerile.
Ștergându-ți stropii de pe pleoape
Din zarva lumii te iau în brațe.
Trec pe lângă noi suflete sterpe;
Tu… ai rămas la mine în brațe.
Vântul
Unde mă împinge vântul
Care bate din pădure,
Mângâierea-i alinând pământul,
Luându-mi lacrimile șure.
Unde mă împinge vântul
Care-mi smulge membrele?
Mi-a răpit cuvântul,
Mi-a alungat și umbrele.
Unde mă aduce vântul
Care bate de departe?
Îmi pierd văzul, îmi pierd cântul
Pe sub lacrimile sparte.
Eu sunt cel ce-ngheață vântul
Și-i aduc astă durere,
Ucis din nou de gândul
Cu care dansez de ere.
Un chip uitat
Bântui în direcția depărtării
Fără sa mai caut destinații
Și îmi scapă din focalizare
Orice șansă de eliberare.
La fiecare colț de stradă,
Urmărit de fresca ei nomadă,
Melancolic și absurd doresc
Spre ea în continuare să pășesc.
Îmbrățișare
O vidă zăpușeală adie,
Ecuatorialul soare stă la prânz
Fără nori sau tril de ciocârlii
Apa din fântâni se evaporă tăcut.
Respir un praf de timp
De veacuri stătut pe rafturi
Fugind către sclipirea albă,
Ce străbate o rațiune gri.