Sclipirile de stropi pe geamuri
Orbesc sufletu-mpânzit de nori.
Uscate mângâieri de ramuri
Amintesc de noi, dar tu nu mori.
Cadranul ceasului nu mai e cerc,
Gongul bate doișpe doar o dată,
Și încerc, oricât eu tot încerc
Dar inima mi se dilată.
Poezii
Undeva peste apus
Pe muntele cel asuprit
Mângâiat de vânturi grele
Zgâriindu-mi liniștile
Unghiile-ți ardeau mocnit.
Buze mute, dulci amante
Se zbat flăcările tale
Ard armurile de zale,
Cușca inimii casante.
Nu reteza, te rog, izvorul!
Calde zâmbete sporim
De mână amândoi sărim
Să luăm acasă zborul.
Vals solo
Capul sus, umerii sunt drepți,
Mâna stângă e întinsă.
Cu a ta rochie aștepți
Sub stranie lumin’ aprinsă.
Scena-i întinsă și goală,
Parchetul, curat lucește.
Înainte-un pas spre boală,
Al doilea… nu se grăbește.
În al visului confort
Undeva orchestra cântă,
Iară eu încet mă tot învârt
Păstrându-ți icoana sfântă.
Printr’ a lacrimilor făclii,
Un ultim vals al astei lumi,
Deschid ochii, închid ochii
Este-o vagă beznă-n juru-mi.
Iată-ți visul cum se șterge,
Însă dorm, dormeam și voi dormi.
Printre degete se scurge,
Peste vals eu singur voi domni.
Clipe de dor
Pe câmpii pierdeam privirea,
Tu zburdai cu căprioare,
Geam aburit de durerea
Din a mea grea respirare.
Pe timpul călătoriei
Tu mereu ai fost cu mine,
Din opusul reflexiei
Priveam munții și pe tine.
Priveam
Priveam cum mă priveai prin geam,
Priveam cum se preling norii,
Numai priveam, nu mai tăceam
Urlând la umbra depărtării.
Erai cu mult dup’ orizont
Nici gândurile n-ajungeau
De la mine, mort pe front,
Front al clipelor ce dispăreau.
Văd că drumul este ‘ntins
Vântul și motorul urlă,
În spate timpul s-a prelins,
Înainte-l dau pe gârlă.
Umbrei mele
Ei ar trebui să-i mulțumesc
Pentru compania ce îmi ține
Și cu toate astea nu-ndrăznesc
A-i spune că nu îmi este bine.
Eu sunt cel ce zace pe asfalt
În lumina cald’a lumii reci.
Cât o fi soarele de înalt,
Zac și eu întins aici pe veci.
Umbra ce îmi sfâșie coloana
Și se ia de mână cu trecutul
A stins timpul, a ucis icoana,
A spart masca, a tăcut tumultul.
Fără chip și fără de emoții
Să fiu trist când umbra mea dispare?
Umbra mea lipsită de proporții
Moare și se naște din negare.
Te mai întorci?
Mărșăluiam la umbra pomilor
Priveam dantela gri a norilor,
Bulevardului să stea de strajă,
Trecutului tău o dulce mreajă.
Pe stradă nu mai umblă nimeni.
Eram oameni, dar nu-mi mai semeni.
E vremea calmă. Nu dorești să stai?
Ți-ai păstrat din forme? Figură ai?
Amurgul după nori
Frunze cad pe strada pe care trec
De nepătruns perdele ruginii,
Cu ploile ce cad eu tot petrec,
Ploi de lung exil și agonii.
Așa aproape, totuși prea puțin
Pe lângă celălalt noi să trecem,
Din plânsul și durerea ce rețin
În tăcere amândoi ne ducem.
Noiembrie la munte
Prin pădure nu bat brize.
Merg prin ceață pe-o cărare
Ce se pierde pe sub frunze,
Soarele… nu mai apare.
Mă cuprinde o grea gheață
Ce și brazii a învelit.
Doar versantul e în față
Și de gnozii sunt părăsit.
Vântul a mă izgoni dorește
De sub crestele de stâncă reci.
Cu lanțuri mă trage și izbește
În adâncul sufletelor seci.
Sărut în ploaie
Se aude ploaia cum apasă
Cu al ei ropot modest și rece.
În fuga tuturor spre casă
Privirea mea… în a ta trece.
Se repede întunericul,
În ploaie se pierd lacrimile.
Liniștitor de cald sărutul
Îmi acoperă durerile.
Ștergându-ți stropii de pe pleoape
Din zarva lumii te iau în brațe.
Trec pe lângă noi suflete sterpe;
Tu… ai rămas la mine în brațe.