Secundele prin mână mi se scurg
Nisipuri printre degete se scurg
În acest tăcut pustiu întins
Umblam eu și infinitul stins.
Poate hoitul a călătorit,
Poate gândul s-a mai liniștit,
Sufletul aici își duce veacul
Lipsit de griji, fără de calcul.
Numele-mi cine să-l mai știe
Pierdut prin antică stihie,
Recunosc doar eu această floare
A cactusului arzând în soare.
Nu există umbre pe acest meleag,
Eternă sufocare fără leac,
Nici scorpioni, nici oaze, nici iluzii,
Primind a pustiului perfuzii.
În deșert nu există zei sau regi.
Salvarea este-n nopțile mai reci,
Arareori mai plâng cu norii,
Cu ploile înstrăinării.
Alții prin deșert au tot pășit,
Unii au scăpat sau au murit,
Toți aceștia sunt într-un trecut
Dunele de praf ce au crescut.
Vei ține tu această mână,
Ce peste dune încă mai atârnă,
Să mergi alături unui călător
Prin universul înfricoșător?