I
Nu cred că astfel am fost secerat,
De tine și regretul adunat.
Au căzut marile coloane
Ce susțin vechile blazoane.
Trădarea asupra-mi s-a prăbușit.
Nu e posibil un așa sfârșit,
Contestarea dulcii existențe,
Pierderea întregii sapiențe.
II
Plouă pumnalele atât de des.
Îți prind mâna, cuțitul îndes,
Înconjurat de mulțimea slută
Și tu, tocmai tu, frate, tu, brută?
III
De ce-ai ales să scoți acel cuțit?
Gândurile privindu-mă muțit,
Ce mai vor și ele să ucidă?
Mai e ceva în a mea obidă?
IV
Cuțitul l-ai lăsat înfipt în piept
Să nu mai judec eu ce e nedrept,
Vântul bate, păsările cântă
Și sufletul lacrimile-și zvântă.
V
Întins pe marmura ce înroșesc
Și te-aș ierta știind că nu greșesc,
Prin mulțime te caut cu privirea
Până ce îmi pierd din ochi sclipirea.