Spintecat de clipele scânteietoare
Ale Vocii grele și neiertătoare,
Alungat din pacea zilei luminate
În umbra grea a caldelor păcate.
Dezrădăcinat de ploaie și de vânt
Putred corp împins pe umedul pământ
Trosnesc crengile întinse către cer,
Către cel ce stă la ceruri grănicer.
Sărăcit de coroana verde a vieții,
De sine însoțit în ciuma ceții
Către jertfa trunchiurilor de lemn,
Iertarea rece a sufletului demn.
Păienjeni orbecăind
Să îi arzi cu chibritul
Mi-ai omorât umorul,
Aprinde întunericul.
Nu! Stai că e furtună,
Au trecut milenii vechi
Și găsești acolo file albe
Pentru momentele abisale.
Permanente clipe persistente
Par efemerii ani ce trec.
Te rog să mă scuzi,
Clapele negre sufletul pătează.
M-au părăsit gândurile
Când ceaiul e o idee,
Cum e să te bei…
Pe coridoarele trecutului?
Este manifestul masculin
Să nu mă strivească bolovanul,
Din milenii îl rostogolesc
Iar noaptea dorm pe piatră.
Tot mai sap tranșee
Ale unui război ce doarme,
Și vreau să mă odihnesc
În a tale brațe calde.
Ai scos cărțile din rafturi
Răsfoit-ai paginile,
Mi-ai ars inima din scrisori
Înjunghiind cuvintele.
S-a scurs ceara sângelui,
Inima s-a stins, e rece,
În aroma sufletului
Numai liniștea petrece.
Se așterne-n straturi fumul
În plămâni și în odaie,
Într-un colț mă-nghite timpul
În a versului văpaie.
Nu mai pot și totul doare,
Nu mă mai pot ține pe picioare.
De la ochi în jos, corpul dispare
De la degete în jos, sufletul moare.
Fruntea mă macină, mă strânge.
Rațiunea vrea inima să alunge.
Căscatul pare secular și monoton
Expir deșert la zid, în spate am pluton
Nici măcar explozie nu aud
Fără somn și fără vis cad crud,
Smuls de vânt nebun, necopt
Zâmbesc mort, chip beton adopt
Fruntea sus, privirile spre zare
Știm! Nimic nu vine, inocența moare.
Timp și timp din nou oricum,
Degete și pix se duc, dispar scrum.
Și am sta sub un apus de soare,
Peste mal, în Herăstrău,
Să îți iau în a mea mână,
Mâna ta, stiloul să-ți ghidez.
Pentru-a pune în cuvinte
Ce aș vrea să îți explic acum
Bucuria mi s-ar stinge,
Stingherit să bântui înspre casă.
Cu noaptea calmă alături
Și gingășia sclipirilor din valuri
Mângâiat de a norilor bezea,
E frumoasă luna, nu-i așa?
Știu că-mi ești departe
Prin oricâte stele-aș căuta,
Către tine gândul se abate
Și nu știu a-ți arăta.
Teama-mi este pe alături tu să treci
Știu că te-aș recunoaște,însă,
Tu să-ți vezi de drum cu pași reci,
Oprindu-mă, salut speranța apusă.
Ochi cu chef de viață,
Suflete fără speranță,
Mâinile cad amorțite,
Pleoapele stau plictisite.
Aș vrea să simt ceva
Se va schimba cândva?
Când vântul nu mai bate
Zâmbetele-mi sunt uscate.
Totul este ca înainte,
Bine, rău, nedefinite
Simplu peisaj anost
Departe caut rost.
O vie întindere exacerbată
Împrăștie culori întortocheate
Mă uimește, sincer, mă orbește
Mă întoarce, amăgitor așteaptă
Sar și zbor din vârf de munte
Sub stele, galaxii și licurici
Curg lacrimi mov din ochii negri;
O rochie de bal mă tot învârte.
Întuneric și lumină mă amuză
La plimbări sub negura nocturnă
Clipe stranii se adună și atârnă
Viața-i tristă fără o muză.
Praf pe masă se depune,
Lumânarea tot mai arde
Orizont închis, birou obscur
Nu-ți doresc să te întorci…
Am puterea de-a privi
Către apusul dorințelor,
Dansând pe putredul parchet
Al acestei vieți în scenă.
Nu găsesc substanță,
Cuvinte umplute de vid,
Dar vorbesc, rostesc nisip.
Oricum tot se va uita…