Frunze cad pe strada pe care trec
De nepătruns perdele ruginii,
Cu ploile ce cad eu tot petrec,
Ploi de lung exil și agonii.
Așa aproape, totuși prea puțin
Pe lângă celălalt noi să trecem,
Din plânsul și durerea ce rețin
În tăcere amândoi ne ducem.
Prin pădure nu bat brize.
Merg prin ceață pe-o cărare
Ce se pierde pe sub frunze,
Soarele… nu mai apare.
Mă cuprinde o grea gheață
Ce și brazii a învelit.
Doar versantul e în față
Și de gnozii sunt părăsit.
Vântul a mă izgoni dorește
De sub crestele de stâncă reci.
Cu lanțuri mă trage și izbește
În adâncul sufletelor seci.
Se aude ploaia cum apasă
Cu al ei ropot modest și rece.
În fuga tuturor spre casă
Privirea mea… în a ta trece.
Se repede întunericul,
În ploaie se pierd lacrimile.
Liniștitor de cald sărutul
Îmi acoperă durerile.
Ștergându-ți stropii de pe pleoape
Din zarva lumii te iau în brațe.
Trec pe lângă noi suflete sterpe;
Tu… ai rămas la mine în brațe.
Unde mă împinge vântul
Care bate din pădure,
Mângâierea-i alinând pământul,
Luându-mi lacrimile șure.
Unde mă împinge vântul
Care-mi smulge membrele?
Mi-a răpit cuvântul,
Mi-a alungat și umbrele.
Unde mă aduce vântul
Care bate de departe?
Îmi pierd văzul, îmi pierd cântul
Pe sub lacrimile sparte.
Eu sunt cel ce-ngheață vântul
Și-i aduc astă durere,
Ucis din nou de gândul
Cu care dansez de ere.
Bântui în direcția depărtării
Fără sa mai caut destinații
Și îmi scapă din focalizare
Orice șansă de eliberare.
La fiecare colț de stradă,
Urmărit de fresca ei nomadă,
Melancolic și absurd doresc
Spre ea în continuare să pășesc.
O vidă zăpușeală adie,
Ecuatorialul soare stă la prânz
Fără nori sau tril de ciocârlii
Apa din fântâni se evaporă tăcut.
Respir un praf de timp
De veacuri stătut pe rafturi
Fugind către sclipirea albă,
Ce străbate o rațiune gri.
Sub mătasea caldă-a ploii
Dispar orizonturile.
Valul îmbrățișării
Înnegrește cerurile
Îmi crispează fața vântul,
În stânci lovește barca,
Scânduri trosnesc sfârșitul
Sub furtuna ce urca…
Se încălzește lent înecul,
Se răsfiră membrele,
Caut lumina, aerul,
Scufundându-mă agale.
S-a spart broasca la întoarcerea de cheie
Clanța a cedat abandonată,
Într-un șuier îndelung
Pierit-au balamalele.
Mă invită ușa întredeschisă,
Într-un peisaj ce doarme
Urcă scara în spirală,
Îmbăiată-n razele de soare.
Culeg praful de pe balustradă
Sprijinit în amintiri
De mii de ori am urcat această scară,
Acum o urc întâia oară.
Într-o ladă-s sticle goale,
În ghivece au rămas doar prafuri,
Printre jaluzele rupte
Pătrunde lumina caldă.
Pe hol cândva era o masă
În prezent e numai gol
Din cuier acum se-mbracă
Doar fantomele…
Strigă striga* după-o soartă justă
Către întunericul din crustă,
Din crusta stinsă a luminii
Ștearsă de pe masca fericirii.
Și din umbra de deasupra lămpii
Se prelinge cântecul răbdării,
Tăcerea speranței care moare,
Pentru-n chiţăit de rozătoare.
Strigă striga întunericului mort
Corăbiilor ce plutesc prin port,
lar cadavrele se duc pe valuri
Spre liniștea din zori și veacuri.
* În această poezie “striga” este o specie de bufniță, o pasăre răpitoare de noapte, de culoare galbenă-roșcată, cu pete brun-închis, care se hrănește mai ales cu șoareci (Tyto alba guttata).
Din abis privesc o rază
Spre trecut, o caldă oază.
Mângâi deșertul plângând
Plâng, plâng visul fumegând.
Moare focul, crește fumul
Peste munte cade norul,
Iluzia palpabilă
Dansând încet, amabilă.
Emoții pe drumul spre Apoi
Vântul care a trecut prin noi,
Hoituri reci și umblătoare
În pustiul care doare.