Poezii, Ziua salvării

Adio caldă!

Adio calda mea iertătoare mângâiere,
Eu de multă vreme nu m-am mai putut ierta.
Odihnească-se sărmana inimă, moarta.
Când, unde și de ce-ai muri, cu a mea vedere?

Adio caldă lacrimă ce te-ai spart căzând,
De pe obraji tu te-ai grăbit să sari azi-noapte,
Noapte plină de strigăte, plină de șoapte.
Buzele-au tăcut spre dimineață sângerând.

Adio caldă vocea ta încântătoare
Cu ecoul ei profund și moale.
Râsul meu este acum numai note goale.
Poate lângă mine ești, dar nu știu… și doare.

Adio caldă fragranță de flori și soare,
Și pe vânt nebun, tot tu mai adus acasă,
Acum, pe pat întins, te rog, încet mă lasă.
Speram să plouă, dar acum speranța-mi moare.

Adio caldă apă ce-mi purifici trupul
Am fost cald și eu cândva, acum sunt însă rece.
Stăteam și admiram Mărețul Timp cum trece,
Ucis-ai gândul, mângâiat-ai putred corpul.

Poezii, Ziua salvării

Nu doar un Steinway

Tot norodul se scufundă
În astă sală pustie,
Sub lumina ce abundă
Peste trup, peste jitie.

În liniștea ce s-a lăsat
Voiam să-nceapă concertul.
Te-am așteptat și te-am visat
Ți-am și mângâiat portretul.

În scenă intră orchestra,
Sub cutremur de obuze
Inima mea se claustra
În a patimii meduze.

Răsunat-a prima clapă
Și a destrămat rațiunea,
Poate oasele îmi crapă
Din vitralii, pasiunea.

Poezii, Ziua salvării

Innominata

Motivul n-o fi existat vreodată
Și nu aveai ce să mai ucizi oricum.
Nici clipe, nici amprente, niciodată
Mâinile prin mâine ți se scurg acum

Cu viu ecou răsună-n tot orașul
Cea din urmă atingere de unghii.
E la pământ, e mort acum ostașul
Înălțând al tău mormânt pe pârghii.

Se-ntărește sângele pe corp prelins,
Trosnesc oasele și mușchii se întind
Sfâșiindu-se după amorul stins
Al umbrelor pierdute ce pretind.

Poezii, Ziua salvării

Un timp singur

Sclipirile de stropi pe geamuri
Orbesc sufletu-mpânzit de nori.
Uscate mângâieri de ramuri
Amintesc de noi, dar tu nu mori.

Cadranul ceasului nu mai e cerc,
Gongul bate doișpe doar o dată,
Și încerc, oricât eu tot încerc
Dar inima mi se dilată.

Poezii, Ziua salvării

Undeva peste apus

Pe muntele cel asuprit
Mângâiat de vânturi grele
Zgâriindu-mi liniștile
Unghiile-ți ardeau mocnit.

Buze mute, dulci amante
Se zbat flăcările tale
Ard armurile de zale,
Cușca inimii casante.

Nu reteza, te rog, izvorul!
Calde zâmbete sporim
De mână amândoi sărim
Să luăm acasă zborul.

Poezii, Ziua salvării

Vals solo

Capul sus, umerii sunt drepți,
Mâna stângă e întinsă.
Cu a ta rochie aștepți
Sub stranie lumin’ aprinsă.

Scena-i întinsă și goală,
Parchetul, curat lucește.
Înainte-un pas spre boală,
Al doilea… nu se grăbește.

În al visului confort
Undeva orchestra cântă,
Iară eu încet mă tot învârt
Păstrându-ți icoana sfântă.

Printr’ a lacrimilor făclii,
Un ultim vals al astei lumi,
Deschid ochii, închid ochii
Este-o vagă beznă-n juru-mi.

Iată-ți visul cum se șterge,
Însă dorm, dormeam și voi dormi.
Printre degete se scurge,
Peste vals eu singur voi domni.

Poezii, Ziua salvării

Clipe de dor

Pe câmpii pierdeam privirea,
Tu zburdai cu căprioare,
Geam aburit de durerea
Din a mea grea respirare.

Pe timpul călătoriei
Tu mereu ai fost cu mine,
Din opusul reflexiei
Priveam munții și pe tine.

Poezii, Ziua salvării

Priveam

Priveam cum mă priveai prin geam,
Priveam cum se preling norii,
Numai priveam, nu mai tăceam
Urlând la umbra depărtării.

Erai cu mult dup’ orizont
Nici gândurile n-ajungeau
De la mine, mort pe front,
Front al clipelor ce dispăreau.

Văd că drumul este ‘ntins
Vântul și motorul urlă,
În spate timpul s-a prelins,
Înainte-l dau pe gârlă.

Poezii, Ziua salvării

Umbrei mele

Ei ar trebui să-i mulțumesc
Pentru compania ce îmi ține
Și cu toate astea nu-ndrăznesc
A-i spune că nu îmi este bine.

Eu sunt cel ce zace pe asfalt
În lumina cald’a lumii reci.
Cât o fi soarele de înalt,
Zac și eu întins aici pe veci.

Umbra ce îmi sfâșie coloana
Și se ia de mână cu trecutul
A stins timpul, a ucis icoana,
A spart masca, a tăcut tumultul.

Fără chip și fără de emoții
Să fiu trist când umbra mea dispare?
Umbra mea lipsită de proporții
Moare și se naște din negare.

Poezii, Ziua salvării

Te mai întorci?

Mărșăluiam la umbra pomilor
Priveam dantela gri a norilor,
Bulevardului să stea de strajă,
Trecutului tău o dulce mreajă.

Pe stradă nu mai umblă nimeni.
Eram oameni, dar nu-mi mai semeni.
E vremea calmă. Nu dorești să stai?
Ți-ai păstrat din forme? Figură ai?