Dezlănțuiește-te întreg
Că nimănui nu-i pasă,
Dezleagă-mi inima!
Simți ce tare apasă?
Și scriu rapid.
Fericirea mea tresaltă
Privesc în ochii tăi
Gânduri se prefac în stană.
Fiordurile emoției
Secvențiale
Străjeri ai stelelor sub zori și asfințit
Empatia zilelor de vară
Curând, cu rând statuile se crapă.
Vânt de secetă e-n zare,
Eram ultimul rămas de strajă
Necunoscut de verile ce au trecut
Țin postura de soldat, aștept salut
Iedera mă învăluie…
Ariergarda va veni?
Rezemat de timp și zori și ploi
Eșuat exil, soldat stâncă zâmbitoare.
Instantanee
Insipide baliverne pretutindeni mă acopăr,
Neștiută limita răbdării la orizonturi o zăresc
Spontane combustii sinaptice mă asurzesc.
Tulpini de iederă mă-îmbrățișează în veacuri,
Acul secundar a dispărut de la viteză
Neîncetat un țiuit urechile îmi sfredelește
Timp făcut în Rai, sunt perceput stagnant.
Alergați în jurul meu fără să clipiți
Nu observ, ci simt bătăi haotice în juru-mi,
Etern regret regretul timpului trecut, pierdut
Etern zâmbesc pentru aici, acum și întotdeauna.
Renunț la inspirație
Nu vreau cuvinte,
Nu vreau emoții
Fără versuri și impresii,
Fără rime și măsuri.
Nu vreau din nou
Perspective în diagonal
Din trecutul familiar
Nu-s ieșite din comun…
Totul să rămână în prezent,
Rugăminte către mine
Tot ce simt sa nu numesc
Fericirea să nu-mi pierd.
Operă
Uscăciunea crapă în pădurea prăfuită
Un fulger, o lumină, totul incendiază.
Sudoarea mă cuprinde, mă asfixiază.
Totul arde, flame albastre, purpurii
Totul…totul și nimic…nimic rămâne.
Cărbunele s-a stins, s-a sfărâmat, s-a-ntins
Și vântul încă bate, norii către mine.
Aici a picurat, și acolo și acolo și acuma plouă.
Și vor înverzi din nou câmpiile și pomii
Aștept floarea ce-mi va înflori
Din distrugerea de sine.
Mulțumiri
Tot ce simțeam
M-ardea, strivea,
M-arunca, distrugea,
Oricând și pretutindeni.
Nu mai simți durere,
Când larma ce îmi umple
Sângerândele urechi
Rămâne o iluzie stinsă.
Și ai vrut să mi te apropii
Emoțiile să-mi răcești,
În speranța că amintirile
Zâmbetu-mi vor dobândi.
Poate lacrimile au șters
Sclipirea ochilor de-azur
Când ai fugit cu sufletul,
Totuși, nu-i așa de rău…
Urlete
Hei! Hei! Cui îi pasă?
Nu-i așa că viața e frumoasă?
Vreau să urlu, dar ce contează?
Nu-s răzbunător, negrul mă așază.
Nu simt ură, nici măcar chemare
Când nici inima puls nu mai are…
Nu sunt mort! Nu sunt mort…
Vreau să plâng și am chef de tort.
Hazliu că încă mai țin la rimă,
Aș vrea să cad într-un duel de scrimă.
Ah! Frâu liber dau eu mâinii,
Spre dezamăgirea rațiunii.
Și nu mai tace totul, încontinuu
Cumva rămâne-n liniște, afurisitu’
Ce se întâmplă cu toată a mea iubire?
Nu vreau să o prefac în nesimțire…